Pisici și câini: apreciere sau recunoştinţă
Acesta este un fragment dintr-o prelegere despre apreciere şi recunoştinţă, din cadrul unui atelier de lucru Hathor Intensiv, din octombrie 2010. Tom vorbeşte despre neurofiziologia şi neuropsihologia acestor două stări emoţionale pline de resurse, dând la sfârşit un exemplu amuzant.
Sigmund Freud a făcut, la începutul secolului [XX], o declaraţie despre psihoanaliză, în care spunea că scopul psihoanalizei este să transforme suferinţa isterică, în nefericire umană normală. Acesta era scopul, țelul și, dacă reuşeai să îl atingi, era un lucru bun! Ştiţi, evoluţia umană şi-a continuat drumul, evident, unii dintre noi nu au ţinut pasul cu ea, dar… Odată cu apariţia lucrărilor lui Maslow, s-a produs o schimbare în gândirea occidentală psihologică. S-a recunoscut faptul că există mai mult decât nefericire umană şi că există cu adevărat posibilitatea de a reuşi să funcţionăm de la un nivel mai înalt din noi. Acesta a fost un curent nou şi important. Apoi, recent, s-au efectuat cercetări asupra influenței pe care o au emoţiile – ca de exemplu aprecierea sau recunoştinţa – asupra activității creierului şi a neurofiziologiei. Este foarte important. E vorba despre ştiinţă pură. Într-un fel, în mișcarea Noua Eră lucrurile sunt oarecum neclare, la modul: „Totul este iubire!”, dar deocamdată nu vorbesc despre asta. Voi vorbi despre ea mai târziu, când voi ajunge la acest capitol!
Deocamdată vorbesc despre ştiinţă pură, oferind câteva referinţe ştiinţifice pentru aceia dintre voi care au o gândire secvenţială, logică; le voi trece în revistă foarte repede, pentru că nu toată lumea e interesată de ştiinţă! Dar eu cred că este foarte important să fundamentăm acest lucru. Ştiinţa spune că, de fiecare dată când îţi schimbi starea emoţională, se modifică biochimia creierului, funcţionarea fiziologică a organelor şi sistemelor din corp. Unele dintre cele mai reprezentative cercetări în acest domeniu au fost efectuate de Institutul HeartMath, iar ele demonstrează că inima – nu chakra inimii, cercetările lor se bazează pe inima fizică – deci, inima fizică are doi nervi importanţi, numiţi vag, care ies din inima fizică, ajung în cele două loburi temporale ale creierului şi îi pot influența activitatea. Ei au descoperit că, atunci când avem anumite emoţii, ni se modifică ritmul cardiac – se modifică armonicele foarte complexe ale inimii, care au legătură cu emoţiile și care influențează felul cum gândim şi procesăm informaţiile. Institutul HeartMath are un site care conține foarte multe informaţii. În esenţă, ei au descoperit că, atunci când ne aflăm într-o stare de recunoştinţă sau apreciere, suntem mai creativi, rezolvăm problemele mai bine şi suntem mai inteligenți. Când ne aflăm într-o stare de frustrare, suntem mai proști, rezolvăm problemele într-o manieră mai puţin creativă, iar indicatorii de inteligenţă scad. E foarte interesant. Am observat acest lucru la mine. Şi voi aţi observat la voi acelaşi lucru.
De exemplu, eu am o relaţie de iubire-ură cu computerul meu. La un moment dat, aveam un computer – unul dintre primele modele de computere Epson – care erau uriaşe şi făceau un zgomot ca aspiratorul când le porneai. Şi avea 100 de MB! UAU! Când mă simțeam frustrat obişnuiam să… Nu ştiu de ce bărbaţii… Îmi vine în minte un studiu psihologic făcut pe băieţi micuţi şi pe băieţi mai mari, înainte de a fi socializaţi. Se uitau la televizor la desene animate. Când se terminau desenele, băieţii mai mici stăteau, se uitau, încercau să îi facă ceva ca să meargă, nu reuşeau şi începeau să plângă. Băieţii mai mari, când se termina filmul, loveau şi dădeau cu piciorul în televizor. Creierele noastre sunt diferite! S-a demonstrat neurologic! Oameni buni, nu putem face nimic! Trebuie să învăţăm să acceptăm! Aşa că eu îmi înjuram computerul şi ţipam la el. E o poveste adevărată… toate poveştile pe care le spun sunt adevărate, chiar dacă unele sunt greu de crezut! Odată credeam că sunt singur acasă. Locuiam cu chirie într-o casă foarte mare, iar soacra mea, fosta mea soacră, era la noi. Slavă Domnului că nu locuia cu noi! Tocmai mi s-a modificat pulsul şi fiziologia! Se afla în vizită! Credeam așadar că sunt singur acasă. Computerul nu făcea ce voiam eu să facă, așa că am început să dau în el – încă mai fac asta, atunci când nu vrea să facă ce vreau eu – şi să-l înjur. Îi spuneam ceva de genul: „O să-ţi rup gâtu’, idiotule, şi dau cu tine de pereți, dacă nu mergi!” Soacra mea, fără ca eu să ştiu, o sună pe soţia mea de atunci şi-i spune să vină repede acasă, pentru că în casă e cineva care-l ameninţă pe Tom! Da! Era una din subpersonalităţile mele!
Într-un alt domeniu de cercetare… ştiinţa este foarte interesantă când depăşeşti limbajul complicat şi ajungi la esenţă… în spatele limbajului se află lucruri foarte interesante. Asistăm la o Renaştere. O adevărată explozie de informaţii. Într-un alt domeniu, total separat de cel cercetat de Institutul HeartMath, în imunologie… Când am început să mă implic în acest domeniu se numea psihoimunologie. Acum i se spune psihoneuroimunologie. Cu cât devine mai important, cu atât se adaugă mai multe cuvinte. Acum este mult mai important: psihoneuroimunologia. La începutul psihoimunologiei, prin anii ’80, se dezbătea dacă emoţiile influențează chimia creierului şi fiziologia. Acum ştim: le influențează! Există deci studii făcute în psihoimunologie asupra imunoglobulinei de tip A, care reprezintă o mică parte a sistemului imunitar – nu este întreg sistemul imunitar. Ea se găseşte în salivă, motiv pentru care e testată. De ce? Pentru că e mai ieftin! Nu trebuie să faci mare lucru, ci doar să pui puţină salivă şi să faci măsurători. Și au descoperit – fascinant! – că pentru fiecare 15 min petrecute într-o stare de frustrare, producerea imunoglobulinei de tip A e suprimată pe o durată de până la 24 de ore. Cercetările arată că nu suntem doar frustraţi, ci şi că de fiecare dată când devenim frustrați şi rămânem aşa, creştem producţia de substanţe biochimice dăunătoare în corp. Pur şi simplu. Indiferent de poveste, de motiv, este fiziologie pură. De fiecare dată când simțim apreciere sau recunoştinţă, sistemul nostru produce substanţe biochimice benefice. E foarte simplu, poate deveni complex, dar mă opresc aici. Iată un exemplu: s-a mai descoperit că ceea ce crezi că este adevărat schimbă fiziologia şi chimia creierului, chiar dacă e doar imaginaţie. De exemplu: există în viaţa voastră cineva care vă supără? Dacă te gândeşti că te vei întâlni cu acea persoană şi chiar te vei întâlni cu ea peste câteva ore, la o şedinţă, în care veţi discuta despre ceva dificil, începi să te gândeşti la asta… ce se întâmplă cu fiziologia ta? Te încordezi, înţepeneşti, mai ales dacă-ţi imaginezi că-i înfingi un cuţit în spate! Pe de altă parte, ce se întâmplă dacă eşti îndrăgostit? Toată sala a făcut… mhhhh! Toată partea asta de sală a făcut mhhhh! Te vei întâlni cu iubitul tău! Şi nici măcar n-ai ajuns la partea de yam-yam! Dar doar gândiţi-vă la partea yam-yam! Ce se întâmplă cu neurofiziologia ta? Se produc endorfine şi începi să te simţi foarte bine! Și nici măcar nu ai fost cu persoana respectivă! Doar ți-ai imaginat! E foarte important să înţelegeţi că ceea ce se întâmplă în experienţa voastră mental-emoţională vă modifică realitatea fizică, sistemul nervos şi corpul. La începutul acestei cercetări, în 1983, când am înființat Acoustic Brain Research/Cercetarea Acustică a Creierului, lucram ca psihoterapeut și am descoperit că sunetul îi poate ajuta pe oameni să treacă mai uşor şi mai repede prin procesul de curăţare emoţională. Acoustic Brain Research era un grup format din cercetători de la diverse universităţi şi laboratoare din ţară, care cercetau efectul sunetelor asupra creierului. Am rugat un artist să creeze o imagine – i-am spus despre ce este vorba, iar persoana respectivă a pictat-o. Și iată rezultatul…
Iar ilustrația se aplică la ceea ce facem noi acum, deoarece vedeți că are căşti pe urechi, ascultă sunete, un univers de sunete, dar de fapt el/ea creează – este o fiinţă androgină, poate fi şi bărbat şi femeie. El/ea creează un Univers, la fel ca noi, în fiecare moment al vieţii noastre, indiferent că ne dăm sau nu seama de acest lucru. Maya [iluzia] acestei lumi ne împiedică să vedem că ne creăm un univers pentru corpul nostru, chiar în această clipă. Ni s-au întâmplat anumite lucruri, toţi avem poveşti care definesc ceea ce suntem, dar neurofiziolgia, psihoneurologia ne arată foarte clar că noi creăm acest melanj de substanţe biochimice. Suntem legaţi de felul în care interacţionăm prin procese fizice, prin gândirea şi prin emoţiile noastre. Aceasta este glanda pineală. La vremea respectivă nu ştiam cât de importantă este. Era în 1983, înainte de a-i cunoaşte pe ciudaţii de hathori. Apropo, au fost nişte musafiri neinvitaţi! Vreau să spun că, atunci când au apărut, eram foarte implicat în munca mea de psihoterapeut! Eram ferm ancorat în gândirea raţională şi foarte fericit! Mulţumesc! Apoi au apărut ei, deschizând calea spre o lume neapreciată în acel moment. Mi-au trebuit mulţi ani să ajung acolo! Voi vorbi mai încolo despre asta! În imagine sunt reprezentate glanda pineală, timusul şi inima – legătura dintre creier şi minte, crearea unui Univers, ascultarea de sunete. În pauză puteţi veni să priviţi. Asta reprezintă imaginea. Şi e ceea ce facem în munca asta. Încă puţin şi vom lua o pauză, iar cei care vor pot veni să privească mai de aproape. Încă puţină ştiinţă pură şi apoi mergem în ţinutul Woo-woo.
Maslow a descoperit așadar că oamenii pot funcţiona şi la alte nivele decât cele ale nefericirii. E un potenţial. Nu trebuie să fim nefericiţi. Recent, la Harvard s-a dezvoltat un nou domeniu în psihologie, denumit psihologia fericirii. Până acum psihologia s-a axat doar pe patologie – când cineva este nefericit, nenorocit ori nebun sau orice altceva – pe asta se concentrează psihologia. Dr. Siegel de la Universitatea Harvard s-a întrebat cum ar fi dacă ar analiza fericirea din punct de vedere ştiinţific. Ce se întâmplă cu oamenii, atunci când sunt fericiţi? Separat de dogmele spirituale şi religioase. Cu alte cuvinte, ce face omul din fire pentru a fi fericit. Ei au cercetat asta. Dacă vă interesează acest subiect, vizitaţi site-ul Universitaţii Harvard, unde o să vedeţi imediat numele dr. Siegel. Au descoperit câteva lucruri comune. Unul dintre ele este că oamenii fericiţi aleg să aprecieze lucrurile din viaţa lor şi să-şi exprime aprecierea faţă de ceilalţi, într-o măsură mai mare. Mai sunt şi alte lucruri. Dacă vizitaţi site-ul lui HeartMath, veţi găsi tehnici care vă ajută să opriţi emoţiile distructive şi să treceţi la o stare mai plină de resurse.
Mai voiam să menționez un lucru de aici, din Seatlle, și anume Institutul Gottman al profesorului emerit de psihologie, John Gottman, de la Universitatea din Washington. El a cercetat relaţiile de familie sănătoase. Care e diferenta între o familie fericită şi una nefericită? Repet: indiferent de situaţia economică, credinţe religioase şi altele. El a urmărit din punct de vedere strict ştiinţific ce au ele în comun şi care sunt diferenţele. Și a descoperit că o familie sau un sistem birocratic familial… când vorbim despre un grup, vorbim despre o familie. Mi-a plăcut ce a spus Virginia Satir despre familii. Virginia Satir a fost un terapeut extraordinar în terapia familială. Ea a spus că nu există familii, ci doar străini care trăiesc vieţi paralele. Asta e o familie. Dr. Gottman şi soția sa au descoperit că în familiile fericite, între comunicările pozitive/de apreciere și cele negative, există un raport de 5:1. Adică, fiecare comunicare negativă, rezultată să spunem din interacţiunea unui părinte cu un adolescent, e contrabalansată de cel puţin 5 pozitive. Cu cât familia era mai fericită, cu atât raportul era mai mare. Interesant. În concluzie, ce gândeşti şi cum te simţi, cum alegi să te simţi, au un impact major asupra sănătăţii proprii şi, indiferent de starea ta actuală de sănătate, atunci când alegi – subliniez cuvântul alegi – să simți mai mult apreciere sau recunoştinţă, sistemele corporale vor funcționa mai bine, vei fi mai inteligent, vei rezolva probleme mai uşor. Aceste lucruri sunt demonstrate ştiinţific. Nu sunt abureli New Age! Este ştiinţă pură.
Acum trecem în tărâmul Woo-woo! Vă spuneam deci că și-au făcut apariția hathorii, care sunt fiinţe interdimensionale. Nu voi vorbi mult despre ei, ci vă voi spune doar ceea ce e necesar pentru munca noastră. Am interacţionat cu ei. Îi văd extrasenzorial, nu fizic, deoarece ei se află la un nivel de vibraţie mai înalt. Iar ei au început să mă înveţe despre creier, vindecare şi conştiinţă, cu ajutorul geometriei sacre şi sunetului. Până să apară ei, lucrasem 10 ani în cercetarea acustică a creierului. Și când au apărut mi-au dat informaţii foarte importante, dar eu nu puteam accepta locul din care spuneau că provin. Mi-au spus că vin din alt Univers, că au trecut prin Sirius… la care eu le spuneam: „Foarte bine! Vă mulţumesc că mi-aţi împărtăşit asta!” Dar în sinea mea mă gândeam la psihoză, din DSM III (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders): a auzi și vedea lucruri inexistente! „O, Doamne! Am o depresie nervoasă!” Între timp ei au continuat însă să-mi transmită informații. Unul din lucrurile a căror importanță au căutat să mă facă să o înţeleg e aprecierea sau recunoştinţa. Și doresc să clarific ce semnificaţie au ele pentru mine.
Aprecierea înseamnă că îţi place ceva. Recunoştinţa este mai mult decât apreciere. Acum câteva săptămâni, am primit un email de la un neurofiziolog în care îmi spunea că, pentru el, aprecierea e superioară recunoştinţei. Iată cum raționa el: Aprecierea înseamnă că apreciezi calităţile unui lucru care merită atenţie. Deci aprecierea e ceva de genul, „Oh! E foarte frumos! Văd calităţile subtile, le apreciez. Mulţumesc!” Asta înseamnă aprecierea. Recunoştinţa este: „UAU! Mulţumesc, omule!” E un lucru total, global. Eu cred că aceste două polarităţi sunt exprimate minunat de câini şi pisici. Unii dintre voi au câini, alţii au pisici. Câinii trăiesc într-o stare de recunoştinţă. Intri în casă şi ei încep: „Oh, Doamne! Îți mulţumesc că ai venit! Sunt atât de fericit să te văd! Dacă ai avea timp să mă scoţi la plimbare, ar fi aşa de bine! Te-aş iubi enorm! Te iubesc foarte mult! Sunt atât de fericit că eşti aici! Daaa! Chiar sunt!”
Pisica e altfel. Ea nu prea le are cu recunoștința, ci mai mult apreciază sau… nu! „Hmm, văd că ai venit acasă. După estimarea mea, ai întârziat 5 minute. Sper că mi-ai cumpărat hrană umedă la conservă şi nu nenorocitele alea de cronţănele. Dacă nu mi-ai luat ce-mi place, s-ar putea să te zgârâi! Oooh! Mi-ai cumpărat ce-mi place! Mhh! Cred că voi veni la tine să te mângâi cu coada!” Asta e aprecierea!
Alegeţi: recunoştinţă sau apreciere! Nu contează. Neurofiziologia şi ştiinţa ne spun că nu contează pe care din ele le alegeți, ambele vor funcţiona. Sunteţi liberi să vă alegeţi stilul potrivit: apreciere sau recunoştinţă.
https://www.mindfulness-solution.com/About%20the%20Author.html
https://www.gottman.com/about/john-julie-gottman/
Traducere: Nicoleta Iuga