Tom Kenyon
Arhiva Română

Mitul, eroul si minciuna

de Tom Kenyon

Conceptul de mit viu mi-a starnit curiozitatea timp de multi ani, inca de cand am descoperit munca Dr. Carl Jung cu arhetipurile, în timpul studiilor mele universitare. Ideea de mit viu le este straina multor oameni din societata noastra materialista. Pentru majoritatea oamenilor, miturile sunt povestiri imaginare din alte timpuri, ce par a avea prea putina importanta, în vremurile noastre moderne. Insa un mit viu este faurit în profunzimile psihicului nostru, el fiind viu si avand o forta psihica latenta. Cu toate ca miturile vii exista doar in zonele subterane ale inconstientului nostru, ele ne influenteaza totusi lumea exterioara, în moduri foarte exacte.

Aceste taramuri mitologice exista nevazute, în cea mai mare parte, în negurile nebuloase ale inconstientului nostru. Insa, in mod ocazional, ele razbat prin vălul uitarii de sine si isi fac aparitia în lumea noastra constienta de zi cu zi. Tanarul care se grabeste sa vada ultimul gol al unui meci de fotbal, multimea de oameni ridicata în picioare de isteria de masa, a fost brusc impinsa în mitul eroului. Mama care isi salveaza copilul din primejdie devine, pentru o clipa, eroina.

Mitul detine putere, iar orice societate cunoaste instinctiv acest lucru. In perioadele de criza nationala (adica de razboi) societatile aleg rapid sa joace rolul Eroului, în propriile minti. Oricine li se opune devine ticalos. Iar atunci cand o cultura incepe sa devina fascista, oamenii sunt considerati ticalosi doar pentru ca pun intrebari inteligente despre politica nationala si atitudinile culturale. De-a lungul intregii istorii, acest sablon a fost clar repetat, pana la dezgust, actuala noastra criza mondiala nefiind o exceptie.

Insa oricat de complicata pare sa fie criza noastra mondiala, în esenta, ea este alimentata de alegerile individuale spirituale, psihologice si economice. Pe masura ce indivizii isi schimba modul în care fac alegeri personale, vom observa o schimbare imediata în chestiunile globale. Prin urmare, in aceasta discutie doresc sa imi indrept atentia asupra individului.

Vom face impreuna o calatorie lunga si ciudata. Vom calatori prin taramurile psihozei, ale bolii mintale, ale maretiei creative si iluminarii spirituale. Sa speram ca, de-a lungul drumului, vom dobandi cateva viziuni, ce ne vor ajuta in propria viata. Si poate ca vom descoperi, in experienta altora, ceva intelegere care sa ne ajute în extraordinarele provocari psihice si spirituale, cu care ne confruntam in aceste vremuri.

Haideti deci sa pornim la drum.

Fecioara Maria

Intr-o zi, acum cincisprezece ani, am primit un apel disperat din partea unui coleg din California. El aproape m-a implorat sa vad o cursanta de-a lui, care avusese un episod de psihoza primara acuta, dupa ce a participat la unul dintre cursurile lui intensive de noua zile. Aceasta traia in sudul Floridei, impreuna cu sotul ei, si amandoi au dorit sa se intalneasca cu mine. Potrivit sotului ei, de la acel incident, ea nu mai era „ in regula”. Iar familia ei insinuase, intr-un stil nu prea subtil, ca daca starea ei nu se ameliora în curand, il vor da în judecata pe colegul meu si institutul sau.

Am aranjat sa ma intalnesc cu acest cuplu la sfarsit de saptamana, iar intr-o duminica dimineata acesta a sosit la cabinetul meu din Chapel Hill, Carolina de Nord. In primele doua ore, tot ce am facut a fost sa consemnez povestea celor intamplate.

Se spune ca adevarul este mai ciudat decat fictiunea, iar eu as spune – cel putin în acest caz – ca acest lucru este foarte adevarat.

Midge (nu este numele ei real), a participat la cursul intensiv de noua zile, de dezvoltare personala, tinut de colegul meu. In urma intensei stimulari psiho-acustice a creierului, ea a avut o experienta mistica deosebita.

Prin a opta zi, ea a simtit ca prezenta distincta a Fecioarei Maria, mama lui Iisus, o invaluia în iubire. Apoi, în ultima zi, pe masura ce a simtit ca se extinde în acest camp de energie a iubirii, Midge s-a dizolvat, iar Fecioara Maria i-a luat locul.

In timp ce se afla in aceasta stare fericita de fiintare, a inceput sa ii binecuvanteze pe oameni. Iar cativa oameni au cunoscut efectiv vindecari, in prezenta ei. Acest lucru a fost ulterior verificat de colegul meu din California.

Inca aflata intr-o stare extatica de fericire, Midge, alias Fecioara Maria, a fost dusa cu taxiul la aeroport, ca sa se intoarca acasa. In aeroport, ea s-a oprit la un stand de ziare, ca sa gaseasca ceva de citit in timpul zborului lung spre casa. Ochii i s-au intersectat cu cei ai Madonnei, de pe coperta revistei Rolling Stone. Vazandu-i numele tiparit, a cumparat revista si a citit articolul despre Madonna, în sala de asteptare. Desigur ca Madonna, regina muzicii rock, face parte dintr-un ordin foarte diferit de fiinte decat Fecioara Maria [Madonna, în limba engleza. N.tr.]

In starea ei mentala deosebit de sugestiva, Midge si-a schimbat identitatea, de la Mama lui Iisus, la regina rock and roll-ului. Nu mai era mama lui Iisus; acum era o vedeta de muzica rock, care calatorea incognito.

S-a imbarcat in avion, fara niciun incident. Insa, pe la altitudinea de 9.000 de metri, a vazut demoni pe aripa avionului. Si-a scos sandalele cu toc si a inceput sa loveasca cu tocurile in hublou, incercand sa sparga geamul. Insotitoarele de zbor au oprit-o, iar ea le-a blestemat, strigand ca trebuie sa ajunga pe aripa, ca sa salveze avionul de demoni.

Cand avionul a aterizat, a fost escortata de politie la cel mai apropiat spital de psihitrie, unde a ramas cateva saptamani, pana cand tratamentul medical i-a pus capat halucinatiilor.

Atunci cand s-a intalnit cu mine, nu mai avea simptome de aproape o luna, insa sotul ei a declarat ca parea iritabila si ca nu era chiar ea insasi.

La a treia vizita, Midge mi s-a parut deosebit de agitata. Am intrebat-o ce anume se intampla, iar ea a inceput sa se confeseze despre o fapta facuta în urma cu peste zece ani. Se pare ca familia sotului ei detinea un magazin de mobila si se anticipa ca ea sa lucreze acolo, ca angajata. Ea ura acea munca si pe toti ceilalti angajati, care faceau cu totii parte din familia extinsa. Intr-o noapte, s-a furisat inapoi în magazin si i-a dat foc. Magazinul a ars pana în temelii, iar familia s-a decis sa nu il mai refaca. Descoperise o metoda de a iesi din situatia in care se afla, insa vina o macinase timp de zece ani. Mi-l amintesc pe sotul ei, care statea pe scaun, cu gura cascata. In mod surprinzator, nu a parut sa fie prea necajit.

La ultima noastra intrevedere, Midge a parut foarte relaxata, iat atat ea, cat si sotul ei pareau sa se fi impacat în privinta incendierii. Cateva luni mai tarziu, cand am verificat starea în care se afla, Midge nu mai avusese acele episoade sau halucinatii. În ceea ce o privea, depasise acea situatie.

Puterea mitului

Dintr-o perspectiva transpersonala, am putea spune ca, în stadiile de inceput ale experientei ei, Midge a intrat în taramurile mitice sau arhetipale de constiinta. Intr-adevar, pentru persoanele implicate in dezvoltarea personala, nu este neobisnuit ca ele sa aiba experiente mistice. Cred ca o parte din acest lucru este creat pentru contextul în care are loc o astfel de munca. Si consider ca mare parte din el se datoreaza chimiei creierului. O privire rapida asupra experientelor mistice, relatate de sfinti si mistici din lumea intreaga, dezvaluie puncte comune distincte, in ciuda diferentelor mari de cultura si traditie. Multe dintre aceste aspecte comune au de-a face cu schimbarea perceptiei despre timp si spatiu, precum si cu alte schimbari de perceptie, inclusiv cu starile elevate de extaz si beatitudine. Toate aceste schimbari indica modificari distincte ale chimiei si fiziologiei creierului. Fiziologia creierului este ca o oglinda a mintii. Ea reflecta ceea ce se intampla. Si vice versa – atunci cand survin schimbari fiziologice, trebuie sa existe schimbari corespondente de perceptie si experienta. Din aceasta perspectiva, multe practici spirituale stravechi pot fi considerate metode elementare de modificare a fiziologiei creierului si, prin urmare, a perceptiei si experientei.

In final, consider ca taramul mitic este o parte inerenta a fiintei noastre. Daca o persoana merge indeajuns de profund, in lumea mintii sale, în cele din urma, va intalni fiinte mitice sau arhetipale. Anumite tipuri de lucrare launtrica, precum si unele genuri de stimulare cerebrala, scot la lumina acest taram interior mitic de fiintare. Cred ca asta s-a intamplat cu Midge.

Contactul ei cu Fecioara Maria, mama lui Iisus, a fost un contact autentic cu taramul mitic de fiintare (adica o prezenta feminina universala, plina de iubire). Totusi, pentru ca  Midge a avut un sentiment de sine scazut (adica un ego mentinut în mod lamentabil), ea nu a putut face fata contactului cu taramul mitic, fiind inghitita de el. Acesta este un pericol real in abordarea dimensiunilor mitice. Deoarece ele sunt mai vaste decat viata si au deseori o energie sau o prezenta deosebit de puternica, este usor sa fii inghitit de ele. Intr-adevar, atunci cand intri în contact cu taramul mitic, este recomandat sa iti mentii picioarele pe pamant, cum se spune.

Ca sa complice si mai mult lucrurile, Midge a avut un secret ascuns, care o macina de peste zece ani. Odata ce identitatea ei personala s-a dizolvat, vinovatia si conflictul psihologic legat de incendiere au tasnit la suprafata, ca o balena care expulzeaza apa din gura.

Faptul ca Midge si-a schimbat din nou identitatea, în momentul citirii unui articol despre  Madonna, vedeta de muzica rock, indica instabilitatea ei psihica generala si lipsa unei puternice identitati egotice.

In psihologie, termenul de ego are conotatii diferite de cele pe care le are în multe cercuri spirituale. Dintr-o perspectiva psihologica, egoul este pur si simplu sentimentul de sine al unei persoane. Este un punct central de referinta si este crucial in starea psihica de bine.

In calitate de psihoterapeut, consider ca este deosebit de distructiv si total periculos sa incepi sa iti insulti egoul, în numele spiritualitatii. Observ tot timpul acest lucru si, în fiecare caz, el pune în pericol sanatatea psihica a persoanei.

Problema nu este cu egoul, în sine. Egoul este doar un sentiment al identitatii cuiva. Daca Midge ar fi avut un ego intact, banuiesc ca nu ar fi avut nevoie niciodata sa fie internata. Insa ea nu a avut un sentiment puternic de sine si, astfel, a fost un teren fertil pentru a fi inghitita de taramul mitic. Pentru ea, schimbarea de identitate a fost o eliberare din inchisoarea ei psihologica, insa problema a fost ca ea nu si-a castigat dreptul de a fi eliberata din inchisoare – sau macar parola. La urma urmei, ea nu se impacase cu secretul ei mistuitor. Iar psihicul necesita un gen de justitie interioara. Doar atunci cand si-a recunoscut fapta în fata sotului ei si doar atunci cand acesta a iertat-o, si-a putut reface viata.

Insa, vedeti voi, dificultatile ei nu au fost provocate de egoul ei, asa cum indicatorul de temperatura de pe bordul masinii voastre nu trebuie sa fie invinovatit pentru faptul ca va avertizeaza ca motorul depaseste limita normala de incalzire. Amandoua sunt mecanisme. Iar egoul este un mecanism al constiintei (sau al Mintii), care are un singur scop – sa calatoreasca prin multiplele experiente de viata, avand un sentiment al identitatii personale.

Daca Midge ar fi avut o identitate egotica puternica, intalnirea ei cu Fecioara Maria ar fi fost diferita. Ar fi putut primi binecuvantarile pe care le aduc intalnirile cu astfel de fiinte, fara distorsiunile conflictelor personale. Daca ar fi avut un ego puternic, acesta s-ar fi asigurat ca ea sa revina la sentimentul de sine, atunci cand s-a incheiat experienta cu Fecioara Maria. Insa ea nu l-a avut, astfel ca nu a existat nimic care sa o aduca inapoi, la centrul ei psihic.

O cercetarea a starilor psihice ale misticilor, din timpul intalnirilor lor extatice, arata foarte clar acest lucru. Cititi relatarile Sfintei Tereza din Avignon, precum si ale altor mistici, si veti afla ca ea a simtit ca este total absorbita de intalnirile ei mistice. Pe durata sederii ei în taramurile divine, sentimentul de sine i-a disparut. Doar atunci cand a inceput sa revina pe pamant, sentimentul de sine a aparut si el.

Comparati acest lucru cu relatari despre starea de samadhi (transa yoghinica) atinsa de  yoghini si veti observa acelasi lucru. In formele cele mai intense de samadhi, apare o pierdere totala de sine. Exista doar constiinta pura, lipsita de obiect (adica nimic altceva de cunoscut decat ea insasi), insotita de sentimente de extaz si beatitudine. In sanskrita, aceasta stare este numita satchitannanda – sat, insemnand existenta, chit, insemnand constiinta, iar annanda, insemnand beatitudine. Din perspectiva yoghina, natura existentei este atat constiinta, cat si beatitudine.

Pe la varsta de douazeci de ani, am desfasurat o serie de experimente personale, în care am cercetat tehnologii mistice din numeroase traditii religioase, incluzand hinduismul, budismul, taoismul si crestinismul ezoteric. Toate aceste experimente au dus la acelasi rezultat: o pierdere temporara de sine sau o expansiune de sine, intr-un camp de extaz si beatitudine.

Insa, desi constienta si beatitudinea fac parte din natura noastra, la fel fac parte si conflictele psihologice, pe care le-am mostenit si/sau creat pentru noi insine. In toti acei ani, psihicul lui Midge a fost tulburat, intrucat ea a fost bantuita de actiunile ei anterioare de incendiere si lasitate. Dupa contactul avut cu taramul mitic, in care identitatea ei de sine s-a dizolvat, conflictele au iesit la suprafata, sub forma demonilor imaginari. Dupa ce si-a marturisit faptele sotului ei si drept rezultat al iertarii sale, ea a putut sa revina la o stare de stabilitate psihica si sa isi continue viata.

Regele Arthur si Sir Lancelot

Mama sa m-a sunat la Wellness Center, unde lucram, intrebandu-ma daca eram de acord sa ii vad fiul, în varsta de douazeci de ani. Acesta era intr-o clinica de psihiatrie unde, potrivit ei, nu se facea nimic care sa il ajute. Fusese diagnosticat cu episoade de psihoza primara acuta si nu dormea bine, în ciuda medicamentelor puternice. I-am spus ca il puteam vedea doar daca puteam aduce cu mine alti experti din domeniul sanatatii, dupa cum era necesar. Mama sa a fost de acord.

Atunci cand l-am vazut pe Don (nu este numele sau real), inca mai avea tulburari mari de somn. Somul sau era scurt, de una-doua ore. Asta insemna ca nu intra niciodata in ciclurile profunde de odihna, necesare pentru bunastarea fizica si mentala. Nici el si nici mama sa nu isi doreau ca el sa ia medicamente, astfel ca am adus un practician de acupunctura. Inainte de fiecare sedinta zilnica, Don avea o sedinta de acupunctura. Uneori inversam ordinea, insa, in fiecare sedinta, sarcina era aceeasi: relaxarea sa.

Dupa cateva sedinte, somnul a inceput sa i se amelioreze. Iar dupa cateva saptamani, dormea în jur de sase ore, fara sa ia medicamente. Cum era de anticipat, odata cu aceasta ameliorare a tiparelor de somn, multe din simptomele sale s-au rarit.

Totusi, chiar si dupa acesti ani multi, consider ca cel mai interesant lucru a fost continutul acestei terapii.

În mod evident, problemele lui Don au inceput atunci cand a luat amfetamina, amestecata cu o substanta halucinogena. El a intrat intr-o stare frenetica, în care era foarte alert si extrem de creativ. Aceasta perioada de creativitate intensa (era un artist) a durat cateva saptamani, mult timp dupa ce efectele medicamentelor incetasera. Apoi, a inceput sa aiba deziluzii, cuplate cu un comportament antisocial. A incetat sa mai faca baie, devenind un pericol pentru el insusi.

Insa experienta interioara a lui Don era mult mai diferita decat ceea ce el ii arata lumii. Pentru ca, in mintea sa, Don intrase în taramul mitic, unde fusese transformat în Regele  Arthur. Se afla într-o calatorie cat se poate de nobila, dar nimeni din jurul sau nu stia acest lucru. Vedeti voi, era în cautarea cavelerilor sai pierduti. Ei fusesera imprastiati în toate colturile Pamantului, iar sarcina sa era sa ii gaseasca si sa ii readuca la Masa Rotunda; atunci, si numai atunci, se putea odihni.

Atunci cand ne-am intalnit prima data, a vorbit intr-o maniera foarte pretioasa si stilizata, foarte asemanator unui actor shakespearian mediocru. Iar de la prima noastra intalnire mi-a fost clar ca el credea intr-adevar ca este legendarul Rege Arthur.

Imi amintesc foarte clar momentul. Prin moment, ma refer la momentul din terapie in care un client intelege sau te accepta ca pe un aliat. L-am ascultat pe Don vorbind continuu despre intristarea sa profunda si despre faptul ca nu isi putea gasi cavalerii, apoi am riscat. Cum stateam pe scaun, m-am aplecat in fata si, folosind un stil de exprimare similar celui folosit de el, i-am spus ca eram alaturi de el. Mai exact, i-am spus: „Sunt alaturi de tine, Maria Ta”. M-a privit drept în ochi si mi-a spus: „Sir  Lancelot …  tu esti …  tu esti!”, dupa care si-a pierdut controlul si a inceput sa planga.

I-am spus ca, intr-adevar, eram acolo ca sa il apar si ca voi gasi o metoda de a-l scoate din primejdie. Ne-am strans mainile si am cultivat o relatie intre noi – el, un barbat tanar, ratacit in lumea mitica, iar eu, un aliat mai in varsta, inradacinat in lumea relatiilor umane, insa avand o mana intinsa spre el, aflat în zbuciumul mitic. Din acel moment, munca a dobandit un aspect arhetipal mai profund. Iar in acele sase saptamani petrecute cu Don, am invatat despre puterea taramului arhetipal, mai multe decat mi-am imaginat vreodata ca voi invata in facultate.

De fapt, asteptam cu nerabdare sedintele noastre, dintr-un motiv – era al naibii de amuzant si de inteligent. In timp ce se plimba prin cabinetul de terapie, jocurile de cuvinte tasneau din gura sa la fel ca ceara calda ce curge dintr-o lumanare aprinsa. Explicatiile sale complexe despre lucrarile constiintei si despre univers frizau genialitatea. Eram fascinat.

Existau insa probleme. În pofida genialitatii sale, continua sa se afle intr-o suferinta profunda, iar chipul sau exprima incordarea bataliilor purtate in fiecare zi si noapte.

Don era prins în clasica lupta mitica, în care un print devine domnitorul legitim (Rege) al propriei imparatii psihice. La majoritatea oamenilor, acest conflict mitic are loc numai la nivelul inconstientului si rareori ajunge sa se desfasoare în exterior, cu exceptia unor cazuri rare, ca atunci cand un fiu ii spune nu, mamei sau tatalui sau.

Totusi, Don intrase cu totul în taramul mitic, iar conflictul se desfasura în conştienţa sa conştientă si în comportamentul sau. La nivel simbolic, cautarea lui Don, a cavalerilor sai pierduti, era, în realitate, o cautare a partilor pierdute din el insusi, parti sau aspecte de sine ce fusesera suprimate în timpul copilariei sale. O parte a sarcinii din terapia lui Don o constituia rezolvarea unora dintre conflictele pe care le avea cu tatal sau autoritar si exigent. Pe masura ce au fost abordate aceste probleme, Don a iesit incet din realitatea sa mitica, facand din nou parte din lumea umana. Au existat, totusi, cateva compromisuri.

Istetimea si vigilenta i s-au diminuat. Nu prea mai era la fel de destept cum fusese în timpul intalnirii sale mitice. Insa dormea si manca. Putea munci din nou si nu ii mai scotea din sarite pe cei din jurul sau.

Dupa terapia cu Don, am mai lucrat cu multi altii, care erau si ei afectati de efectele derutante si uneori exaltante ale taramului mitic.

Consider ca aceia dintre noi care patrund intentionat în taramul mitic (adica prin practici spirituale sau, neintentionat, ca în cazurile spirituale neprevazute) au în comun o sarcina similara.

Obiectivul este sa nu ramai in taramul mitic, chiar daca este deosebit de seducator sa faci asta. Obiectivul este mai degraba sa aduci in taramul uman acele viziuni si energii care ne sunt de folos – pentru noi toti si pentru sangha noastra (comunitate spirituala). Atunci suntem echilibrati. Cu un picior în cer si cu un picior pe pamant, cum imi spunea mereau instructorul meu taoist.

Apropo, Don a revenit în lumea artei, nemaivand niciodata un alt episod de psihoza, si a avut destul de mult succes.

Mitul si eroul

Cei mai multi dintre noi nu vor avea niciodata conflicte psihologice la fel de intense ca cele ale lui Midge sau Don, insa toti suntem afectati de modul în care abordam aspectul mitic al fiintei noastre.

Acest lucru este în special adevarat în cercurile spirituale, unde poate exista o presiune subtila sau nesubtila de a vedea lumea si de a actiona în lume, în anumite maniere. Multe persoane se straduiesc sa traiasca o viata spirituala, incercand, de pilda, sa fie pasnice cu orice pret. Intregul lor stil de viata este centrat pe ahimsa – sau non-violenta fata de o alta fiinta. Adoptand aceasta etica, in interior, apare o tensiune psihica inevitabila.

În primul rand, suntem cu totii amestecuri de multe forte psihice contradictorii. In cursul relatiilor umane, agresivitatea naturala este determinata sa apara. Prin agresivitate naturala vreau sa spun reactia adecvata fata de incalcarea granitelor proprii. Daca cineva care practica ahimsa descopera ca alta persoana i-a furat ceva sau ca a raspandit un zvon rautacios, va apare, în mod natural, gandul sau impulsul de mânie. Nu este nimic in neregula cu mânia. Ceea ce alegem sa facem cu ea determina daca ea este sau nu este distructiva.

Cu toate acestea, pentru cel care practica ahimsa (non-violenta) acest lucru poate fi problematic, daca acea persoana este atasata de identitatea mitica a non-violentei (adica o fiinta spirituala care nu face rau niciodata). A recunoaste fata de tine insuti ca ti-ar place sa rupi gatul altei fiinte sau cel putin sa defaimezi acea fiinta, poate fi destul de derutant. Totusi, acceptarea propriei violente (chiar daca doar în gand) este o cerinta prealabila a maturitatii spirituale si a cresterii spirituale autentice.

Insa unii oameni aleg sa nu recunoasca aparitia naturala a agresivitatii, în ei insisi. Cum s-ar zice, incearca sa o ascunda sub covor. Se prefac ca nu au aceste sentimente. Se cramponeaza de idealul mitic al unei persoane spirituale, mereu iubitoare si netulburate de iluziile umane.

Ma indoiesc ca o asemenea persoana sa existe în realitate, în afara fanteziilor noastre, insa asta este o paranteza. Problema este ca negarea sentimentelor (sub pretextul spiritualitatii) este iluzorie si distructiva pentru realizarea spirituala autentica – nemaivorbind despre sanatatea psihica fundamentala.

Stradania de a atinge maiestria spirituala si a atitudinilor cum ar fi ahimsa este, intr-adevar, laudabila. Insa atunci cand folosesti acest ideal, ca sa negi parti din tine insuti (adica agresivitatea ta naturala sau chiar „gandurile negative”) te afli intr-o situatie foarte dificila. Motivul acestei situatii stanjenitoare – cum spun prietenii mei britanici care joaca crichet – este legat de paradoxul eroului sau eroinei.

Vedeti voi, taramul mitic este mai mare decat viata. Este lacasul zeilor si zeitelor. Este resedinta titanilor si a energiile uriase, ce eclipseaza omenirea. Atunci cand intram in contact cu o energie vibrationala din taramul arhetipal sau mitic, suntem adeseori umpluti de energie.

Aceasta doza de forta spirituala poate fi atat invioratoare, cat si inspiratoare, fiindu-le de fapt indispensabila celor care se afla pe drumul spiritual al evolutiei de sine. Totusi, daca ne identificam excesiv cu taramul mitic, omitand alte parti din noi insine, ne aflam intr-un fel de negare, iar acest lucru poate fi dezastruos.

Este foarte ironic. Sa spunem ca cineva devine inspirat de prezenta si de forta spirituala a unui mare maestru, cum ar fi un Christos sau un Buddha.  A lua decizia sa traiesti intr-o constiinta elevata, ca un Christos sau ca un Buddha, este, in esenta, un act de eroism.

Iar prin actiunea de a alege te transformi intr-un erou spiritual.

Sa te simti un erou este un lucru. Sa traiesti in lume este un alt lucru. Si exact aici poate apare problema. Daca te identifici excesiv cu eroul sau cu eroina, vei fi tulburat de acele ganduri si sentimente care nu sunt eroice.

Asa cum am spus mai devreme, suntem cu totii un amestec de multe ganduri si sentimente. Insa daca o persoana se angajeaza sa fie mereu un erou sau o eroina spirituala (cu orice pret), acea persoana va fi obligata sa isi nege gandurile si sentimentele care nu sunt spirituale (oricare ar fi ele).

Haideti sa fim mai concreti. În urma cu multi ani, cand am inceput lucrarea spirituala, am intalnit un lama tibetan. Cineva mi-a spus ca era un lucru obisnuit sa ii oferi un dar unei astfel de persoane. Plin de sentimente spirituale, am mers si am cumparat un cos frumos, pe care l-am umplut cu fructe exotice si matase colorata. Cand a venit momentul sa ii ofer darurile mele, inima imi era plina de iubire si beatitudine imensa.

I-am inmanat darul, iar el l-a privit. A dat din cap, dupa care a taiat fructele în bucati, oferindu-le micului grup ce se adunase. Am ramas stupefiat. Sentimentele mele calde si vagi s-au evaporat, iar balonul de aer incins al beatitudinii mele s-a dezumflat. Ce voia sa spuna prin distribuirea darurilor mele? Si ce a vrut sa spuna prin faptul ca mi-a facut doar semn din cap? Nu m-a recunoscut? Cu siguranta ca era un fel de greseala. Cand bucatile de fructe au ajuns la mine, am luat o felie mica de mango si am privit-o in mana mea. Doar atunci mi-am putut recunoaste amagirea.

Am oferit darurile, nu cu o atitudine de reverenta si apreciere, ci cu mandrie si asteptare. Identificarea mea cu idealul unui discipol spiritual mi-a intunecat constienta. Nu mi-am identificat narcisismul spiritual decat atunci cand au fost distribuite toate feliile de fructe. Pentru cei carora nu le este familiar termenul, narcisismul spiritual se manifesta atunci cand credem ca suntem o persoana deosebita si consideram ca suntem mai insemnati si mai importanti decat alte fiinte.

Tot cam in acea perioada am avut o trezire brusca, declansata nu de un instructor spiritual, ci de un prieten. Traiam intr-o casa veche si darapanata, impreuna cu un grup de alti studenti, iar fiecare dintre noi isi luase o camera. Mi-a revenit cumva sufrageria enorma – sau poate ca fusese sala de bal. In orice caz, era imensa si inalta. Intr-un colt al camerei imense amenajasem un mic altar, cu picturi de sfinti crestini, budisti si hindusi. Pe podea, in fata altarului, era un mic covoras de rugaciune, pe care meditam si faceam  yoga. Locul era impecabil de curat si de ordonat.

In celalalt colt al camerei mi-am instalat salteaua. Teancuri de carti, farfurii cu mancare mancata pe jumatate si un morman de haine nespalate zaceau imprastiate pe podea. Sfere de praf planau in jur, asemenea norilor cumulus de joasa altitudine.

Intr-o zi, un prieten de-al meu, si el student la Universitate, a trecut pe la mine ca sa ma ia la un concert. Am auzit un ciocanit la usa. Am deschis usa si l-am poftit inauntru. Nu imi stia locul în care traiam si catva timp s-a uitat prin camera. A rostit doar sase cuvinte: „Cine este colegul tau de camera?”

Am ramas uluit. Mi-am privit camera cu ochi noi. Intr-un colt, isi facuse camin un tanar ce aspira sa devina sfant. In celalalt colt isi facuse camin un trantor. Amandoi existau în mine si presupun ca, în unele privinte, urmatorii douazeci de ani din viata mea au fost o incercare de a-i unifica pe cei doi.

Pomenesc acum de aceasta povestire pentru ca: 1) m-am gandit ca v-ar putea face sa radeti; si 2) consider ca acesta este un exemplu frumos (desi jenant) despre cum functioneaza negarea. Imi stabilisem doua zone în camera si în psihicul meu – una era sacra, iar cealalta era lumeasca. Atunci cand eram in zona sacra aveam trairi spirituale si nu observam dezordinea de pe podea, in drum spre coltul sacru. Au existat de fapt multe batalii intre trantor si asa-zisul sfant. Tipul spiritual dorea sa se trezeasca la ora 5 dimineata, pentru ca citise undeva ca atunci era cel mai bun moment pentru ca yoghinii sa mediteze. Totusi, trantorul abia se putea trezi la ora 9 dimineata, ca sa mearga la cursuri. Aceasta lupta a continuat ani de zile. Acum, în mod oficial, ma trezesc cand ma trezesc si meditez cand meditez. Razboiul dintre indivizi aproape ca a incetat. Ma gandesc ca, partial, acest lucru s-a intamplat pentru ca, într-un final, am renuntat si l-am canonizat pe trantor.

Ideea pe care vreau sa o subliniez in toate astea este ca, atunci cand ne stabilim idealuri  spirituale (nu conteaza cat de inalte), exista un pericol real. Iar lucrul periculos este ca e posibil sa incercam sa ne separam de gandurile si sentimentele rele (rele insemnand, bineinteles, orice lucru care nu este în acord cu idealul spiritual). Daca facem aceasta greseala fatala, atunci ne-am polarizat.

În acel moment, se petrece un lucru foarte ciudat. Incepem sa traim o minciuna.

Nu ne-am stabilit sa traim o minciuna. Noi suntem în cautarea adevarului. Ne-am decis sa traim o viata spirituala, sa fim un erou sau o eroina spirituala. Dar am facut greseala fatala de a ne identifica cu imaginea sau cu idealul eroului ori eroinei spirituale.

In urma acestei alegeri regretabile, nu mai traim o viata spirituala. Traim o imagine a vietii spirituale – doua lucruri foarte diferite.

Ne deranjeaza aparitia gandurilor si sentimentelor negative. Asta este o dezamagire reala, pentru ca gandurile si sentimentele negative se manifesta continuu în mintea noastra. La fel ca norii intunecati, si ele se duc si se dizolva în neant (ca totul de altfel). Insa, in loc sa acceptam aceste sentimente, ca fiind naturale, si sa le lasam sa treaca prin minte, ne suparam ori de cate ori apar ganduri si sentimente care nu sunt de natura spirituala. Atunci terenul este pregatit pentru un gen de situatie psihologica cat se poate de dificila – umbra.

Umbra este acea parte din inconstientul nostru, pe care o pastram în afara constientei. Ne prefacem ca nu este acolo – de obicei pentru ca ne este prea greu sa acceptam ceea ce am pus în acel loc. Totusi, aici se poate intampla ceva mai perfid. Daca refuzam sa recunoastem aparitia propriei negativitati (orice care nu se potriveste cu imaginea noastra spirituala) am putea foarte bine alege sa ducem lupte impotriva ei.

Am demonizat ceea ce nu putem accepta. Prin urmare, vom face tot ce putem, ca sa ascundem si sa suprimam negativitatea. Daca conflictul psihologic devine indeajuns de puternic, vom incepe sa ii atacam pe altii, pe care ii consideram ca nu sunt în acord cu idealul spiritual pe care ni l-am ales. Vom fi dat nastere unui fascism Spiritual – insasi materia bruta a vanatorii de vrajitoare si a Inchizitiei.

Ganditi-va – nu doar o clipa – ca suntem imuni la o asemenea dementa culturala, aici, in secolul al XXI-lea. Stirile de seara sunt pline de indicii ca un alt val de fascism cultural, politic si spiritual se dezvolta în lume. Felul in care fiecare dintre noi se comporta cu ceilalti, precum si taramul mitic din noi, vor determina cat de mare si de distrugator se dovedeste a fi în final acest val.

Cu putin timp inainte de a muri, Carl Jung a spus ca omenirea va trebui sa isi cunoasca umbra si sa se impace cu ea. Daca nu putem realiza aceasta colosala lucrare psihologica si spirituala, umbrele noastre ne vor distruge.

Ma gandesc ca poate ca toti trebuie sa fim ca Gene Kelly: „Eu si umbra mea … mergand pe bulevard in jos”. Spun asta pentru ca este mult mai folositor sa fii constient de ceva, decat sa te prefaci ca nu exista.

Si poate ca este timpul ca toti sa ne ridicam spre o perspectiva spirituala mai larga despre noi insine si despre lume. S-ar putea ca viitorul nostru sa depinda foarte mult de asta.

Un scurt curs practic: acceptarea umbrei

Sper ca aici sa va ofer o metoda simpla si rapida de a integra materia umbrei în sinele vostru constient, prin intermediul a ceva numit Procesul de auto-integrare. Motivele realizarii unui astfel de lucru sunt multiple. Unul dintre ele este acela ca ea va permite sa evitati capcana polarizarii din voi insiva (în care va luptati cu voi insiva). Un alt motiv este ca ea va indeparteaza de valul colectiv de Fascism Spiritual (un lucru cu adevarat foarte bun). Un al treilea motiv este ca ea va amplifica efectiv nivelul energetic, intrucat elibereaza parti blocate din voi insiva. Amintiti-va ca este nevoie de energie, ca sa inabusi ceva în plan psihic.

In plus, as vrea sa prezint cateva idei, inainte sa examinam Procesul în sine.

In primul rand, materia umbrei reprimate devine o stare care seamana cu o fiinta sau cu o entitate. Este posibil sa comunici cu materia umbrei cuiva, de parca aceasta ar fi o fiinta constienta.

În al doilea rand, acceptarea umbrei cuiva nu inseamna neaparat acceptarea comportamentului acelei persoane (adica, daca vrei sa incetezi sa mai fumezi, acceptarea materiei umbrei tale, responsabila de abuzul de tutun, nu inseamna ca accepti fumatul). Ea inseamna, totusi, ca acceptati partea din voi care vrea sa fumeze.

Doar ca exemplu, oamenii fumeaza din multe cauze. Unii folosesc fumatul ca pe o ofranda ritualista adusa spiritului, cum se intampla in ceremoniile nativilor americani. Altii fumeaza ca sa isi reprime sentimente. Totul are de-a face cu intentia voastra. Pentru cei care vor sa isi reprime furia sau agitatia, tutunul este folosit uneori pentru ca el provoaca contractia vaselor capilare. Avand un flux sanguin scazut, poate exista o incetare temporara sau o diminuare a agitatiei. Sa spunem deci ca sunteti una dintre aceste persoane. Exista aici doua elemente: a) comportamentul de a aprinde efectiv tigara; si b) dorinta de o aprinde. Dorinta de a o aprinde vine dintr-o parte din voi, care este stanjenita de aparitia anumitor sentimente. Aceasta parte incearca tot ce poate ca sa mentina aceste sentimente in taramul umbrei voastre, in afara luminii constientei de sine. Iar ea face asta pentru ca, la un anumit nivel, ati ales sa negati aceste sentimente. Inculpatul nu este partea responsabila de efectuarea acestei actiuni (luarea unei tigarete). Ea pur si simplu incearca sa faca ceea ce voi vreti ca ea sa faca. Cu alte cuvinte, oricat de bizar este un comportament, partea responsibila de acel comportament incearca, intr-un fel, sa aiba grija de voi.

Aceste parti au un fel de viata psihica autonoma proprie. Dorinta lor este sa fie acceptate ca un aspect din noi, insa frica lor este ca noi le vom respinge. Ele au un motiv temenic pentru aceasta paranoia. Avem tendinta sa le consideram respingatoare, chiar daca ele fac doar ceea ce noi le cerem sa faca (sa reprime).

In noi exista o frica innascuta, si anume ca, daca acceptam o parte psihica din noi, vom fi legati de actiunile ei. Adevarul este ca, atunci cand acceptam o parte, drept un aspect din noi insine, este eliberata o energie psihica care amplifica constienta. Aceasta creste probabilitatea ca noi sa fim apti sa facem alegeri mai bune si mai creative pentru noi insine. Atunci cand ne re-cunoastem (ne reunim cu) o parte psihica, prin actiunea acceptarii de sine, exista fara indoiala o eliberare spontana de endorfine si alti neurotransmitatori asociati starii de bine. Nota: Aceasta este o observatie teoretica, pe care am facuta de-a lungul anilor, cu privire la Procesul de auto-integrare. Nu stiu sa existe deocamdata cercetari care sa o valideze, insa oamenii declara mereu ca, dupa incheierea procesului, au un sentiment de bunastare si plenitudine. Prin urmare, presupun ca exista schimbari psihologice corespunzatoare. Cercetari viitoare vor dovedi sau vor infirma aceasta ipoteza, insa oricare ar fi cauza, oamenii se simt mai bine si mai  conectati cu ei insisi, dupa ce parcurg procesul.

Procesul de auto-integrare

Atunci cand apare un sentiment neplacut, este momentul ideal sa parcurgeti Procesul, intrucat subiectul se afla chiar în prim planul constientei. Insa el poate fi parcurs ori de cate ori cineva vrea sa schimbe un comportament.

Pentru a-l parcurge, exista cativa pasi.

Un lucru care diferentiaza acest proces de multe alte exercitii auto-terapeutice este lipsa de continut. Chiar nu ne intereseaza povestea motivului pentru care „il” facem si nici povestea „lui”. Pur si simplu recunoastem partea (responsabila de „El”) ca pe un aspect din noi insine. Unicul scop este, cu alte cuvinte, sa construim o punte intre nivelurile subconstiente si constiente ale constientei, astfel incat sa putem deveni mai constienti din punct de vedere psihologic.

1. Mai intai, atunci cand va simtiti suparati, localizati în corpul vostru locul în care pare sa se afle acea parte. Acest lucru ar putea parea ciudat, insa partea aceea va fi localizata undeva în corpul vostru. Uneori, chiar daca mult mai rar, partea s-ar putea afla în campul energetic din jurul corpului vostru. Aceasta zona va fi simtita diferit fata de restul corpului vostru. Ea ar putea fi simtita total diferit – daca exista multa energie emotionala în jurul acelei parti – sau ar putea fi simtita subtil – daca exista mai putina energie în jurul ei. Insa va exista intotdeauna un fel de senzatie fizica, în locul în care este localizata acea parte.

2. În continuare, va focalizati atentia pe aceasta zona din corpul vostru si ii spuneti partii  (în gand) ca o acceptati, ca pe un aspect din voi insiva. Asta e tot. Partea va va raspunde, printr-o senzatie; cu alte cuvinte, veti simti ca ceva se relaxeaza, se detaseaza sau se integreaza, daca partea va crede. Trebuie sa credeti ceea ce spuneti. Nu puteti pacali o parte si sa scapati nepedepsiti de ea. Partile stiu daca mintiti sau incercati sa le jucati o festa – si nu le place asta. Sa recapitulam un aspect important: nu ii spuneti partii ca ii acceptati comportamentul. Ii spuneti doar ca o acceptati. Ea exista (indiferent ca va place sau nu va place de ea). Si recunoasteti doar ca ea exista si ca este o parte din voi.

3. Uneori, exista alte parti, carora nu le place ca acceptati o parte anume, cu care aveti necazuri. Aceste parti care obiecteaza au, de obicei, propriile intentii de a mentine lucrurile în situatia curenta. Unele parti pur si simplu nu vor ca lucrurile sa se schimbe. E posibil ca altora sa nu le placa, de exemplu, ca voi sa fiti mai sanatosi psihic. Incepe sa vi se para ca aveti un spectacol de circ in interior? Ei bine …  aveti! Si orice alta persoana il are. Cel care aduce o diferenta intre un spectacol de calitate – în care toate partile lucreaza, mai mult sau mai putin impreuna – si haos, este Maestrul de manej. Si fireste ca voi sunteti Maestrul de manej al propriului circ. Unele dintre partile noastre sunt clovni; altele sunt acrobati curajosi la trapez; unele le dreseaza pe animalele salbatice; altele sunt hoti de buzunare ce se furiseaza în umbra, în spatele tribunelor. Acolo, in interior, exista o intreaga menajerie. Iar odata ce il recunoasteri pe unul dintre membrii circului, s-ar putea sa trebuiasca sa va infruntati cu altii. Strategia este de fapt foarte simpla. Oricarui lucru care apare în voi insiva, spuneti-i ca il acceptati, ca pe un aspect din voi insiva. Am intalnit oameni care au trebuit sa lucreze cu pana la noua parti, ca sa ajunga la un sentiment final de claritate sau integrare.

Acest proces duce la un sentiment mai intens de plenitudine personala, datorita acceptarii partilor care pana atunci au fost respinse. Asa cum am spus mai devreme, el amplifica de asemenea energia psihica si conştienţa.

De obicei, acest proces nu rezolva probleme, insa, avand o energie psihica si o conştienţă mai mare, problemele devin mai putin dificile.

A ne intregi mai mult, prin recuperarea, din portiunile intunecate ale inconstientului nostru, a partilor din noi insine, este o actiune sfanta. Spre exemplu, radacina cuvantului sfant, inseamna a intregi [ in limba engleza, holy – sfant, sacru si whole – intreg. N.tr.]

Sunt de acord cu Carl Jung, atunci cand spune ca impacarea cu umbrele noastre colective este absolut obligatorie. Iar acest gen de efort psihologic ar putea fi una dintre cele mai sacre lucrari pe care o putem face în acest moment. Fie ca lumina propriei iluminari si compasiunea inimii voastre sa va calauzeasca in cautarea plenitudinii voastre.